Povesti din Bucuresti

•Martie 11, 2011 • 1 comentariu

Bucurestiul din documente.

Citește în continuare ‘Povesti din Bucuresti’

Castele din Romania

•Mai 7, 2009 • 1 comentariu

Castelul Banloc

Situat in Judetul Timis la 50 de Km de Timisoara si la numai 7,5 Km de Deta, intr-un parc cu specii valoroase de copaci.

Castelul a avut parte d eo existenta dramatica, trecand de la perioade de glorie la perioade de abandon.

Desi o seama de marturii sugereaza ca Banlocul ar fii fost intre anii 1552-1716 sediul pasei de la Timisoara, despre castelul actual se poate afirma cu cerittudine ca ca a fost cladit pe temelii vechi in anul 1793 de catre contele  Lazar Karatsonyi. Atat gradina cat si parcul au fost amenajate pe intreg parcursul secolului XIX si pana in primii ani ai sec. XX. Dupa Primul Razboi Mondial, ocupatia sarba aduce primele devastari,urmand un jaf la scara mai mare in anii 1948-1989. Grevat de datorii, ultimul conte Karatsonyi-keglevich Imre vine, in anul 1935, ceea ce a ramas din domeniu, inclusiv castelul si parcul, ex-Reginei Elisabeta a Greciei, sora regelui Carol al II lea al Romaniei. Aceasta renoveaza intregul complex, castelul cunoscand astfel o ultima perioada de glorie.

castelul Banloc

Elemente din decoratiunile castelului au devenit pentru printesa, sursa de inspiratie pentru decorarea Palatului Elisabeta din Bucuresti. Grifonul inaripat, intalnit atat pe blazonul familiei Karatsonyi cat si la piesele de mobilier in stil Emipre din castel, poate fi vazut si in decoratiunile palatului din Bucuresti in diferite ipostaze. Dupa piesele de mobilier de renastere spaniola (o parte pastrate la muzeul de arte din Timisoara) au fost realizate copii ce exista si azi in palatul de pe soseaua kisseleff.

madona1

Statuie din parcul castelului Banloc.
In anul 1997, in perimetrul fostului parc, doar 2 statui mai aminteau de gradina de odinioara. Aceasta Madona ce pare ca    paseste, este una dintre ele.

Dupa anul 1948 incepe pustiirea. Imediat dupa plecarea reginei si alungarea angajatilor, statuile parcului sunt vandalizate cu batele, arhiva si biblioteca – arse. Cladirea castelului a fost, pe rand apoi, atribuita Gorspodariei Agricole de Stat (1950-1956), Ocolului Silvic (1956-1958), apoi a devenit Casa de batrani (1958-1964). A stat abandonat aproape 2 ani apoi a devenit orfelinat (1966-1983) si, prin schimb intre Inspectoratul scolar si Leaganul de copii, scoala cu clasele I-X (1983-1991). O paste a parcului este atribuita fermei agrigole. In anul 1997, printre turmele de vaci si soproanele de paie mucegaite, zareai din loc in loc cate o statuie alba fara brate si cu chipul mutilat, martor tacut al vreumurilor apuse.

salonul_verde_1914Salonul verde 1914. Unica fotografie existenta pana in prezent ce ofera o imagine a ceea ce a fost o data in castel. Candelabrul din imagine mai putea fi vazut in cabinetul directoarei scolii din Banloc, in martie 1997, iar teracota rococo a supravietuit pana la cutremurul din iulie 1991, cand a fost „ajutata” sa se transforme in cioburi.

Ce mai ascultam

•Aprilie 22, 2009 • Lasă un comentariu

Paste fericit

•Aprilie 16, 2009 • Lasă un comentariu

Tehnici de incondeiat oua

Inainte de incondeiere ouale pot fi fie fierte, fie golite. Pentru ornamentare se foloseste ceara calda – urzitul oului – fixarea modelului, cu care se traseaza desenul dorit pe oul alb, dupa care se cufunda in culoarea pregatita dinainte, realizata din plante..

Daca dorim ca oul sa fie multicolor atunci se cufunda succesiv in culori din ce in ce mai inchise, dupa ce s-au „scris” motivele cu ceara, tot succesiv. Pentru a indeparta ceara, se pune oul aproape de o sursa de caldura si se sterge cu o pinza, apoi se unge cu ulei sau grasime pentru a-i da stralucire.

Ce mai ascultam?

•Aprilie 16, 2009 • 3 comentarii

Inainte sa incepem a vorbi despre Paste si minunile acestuia va propun o melodie pentru saptamana aceasta …

Sper sa va placa🙂

Traditii Roamanesti

•Aprilie 9, 2009 • 11 comentarii

Poporul Roman, era, in trecut, foarte credincios, numeroase sarbatori ....................traditionale, de multe ori pagane, isi aveau un corespondent in cele religioase. Astfel ca in unele locuri, la mari sarbatori, se mai pastreaza diferite obiceiuri care duc cu gandul la timpurile trecute.

I.A.Candrea, in cartea „Calendarul Babelor” scrie ca, mai ales la tara, se tineau 96 de sarbatori cu data fixa, 34 de sarbatori cu data mobila, cele 52 de duminici din an, 12 vineri din post plus, martea si joia din postul Pastelui. Totalul zilelor in care nu se lucra deloc sau se lucra partial era de 196, ramanand astazi 169 de zile lucratoare.

Ne vom delecta in fiecare zii cu o „veche” traditie.

Ielele

Baba Anghelina – despre iele

Cand era mai tinerica Baba Anghelina mergea la hora, mai sus de carciuma MAT, acolo .........unde prinsese si ea drag de un baiat. In 1948, avea 16 ani, n-avea timp pentru traditii, ii straluceau viile Dobrogei in ochi si luceferii diminetii.

Intr-o noapte, curata stiuleti de porumb in curte, era toata familia acolo, cu parinti, cu surori si niste vecini sa-i ajute, atunci a aflat Anghelina ca ielele exista. „In noaptea aceea stam cu totii in cerc, curatam la porumb si vorbeam, na, de prin sat, de prin lume. Noptile erau pentru claca pe vremea aceea, pamantul era la oameni, nu fusese bagat in colectiv de comunisti, iar omul isi aducea porumbul in batatura si il curata:cocenii mergeau la soba, boabele la animale. Stateam la claca , vorbeam si dadeam din maini. Langa mine era bietul tata, mai incolo era mama- Dumnezeu sa-i ierte. In dreapta, se insirau ai lu’ Cupes, cu sora-mea, Tudora si cu frate-meu „intalnit” (vitreg) , Stan Cretu. La un moment dat o vad pe biata mama ca ramasese brusc mirata de oarece lucru; era cu gura cascata, imi venea sa rad de ea, parca il vazuse pe Cazacu , nebunul satului, stand la biroul primarului. N-am dat in momentul acela importanta; eu ma gandeam cum sa fug in sat, sa ma intalnesc cu pritenele. Cand am vazut, insa, ochii mamei, am inteles repede ca ceva rau vede ea. Mama avea ochii cu care ma cauta cand spargeam farfurii sau alungam gainile prin batatura- ochi precum cutitul. Pe-atunci nu aveam curent electric. Era luna iesita insa, si am vazut 2 femei la coltul casei. Dra ce femei Doamne, Doamne! erau pana in grinda casei de inalte, le vedeam cu totii si tacusem malc. Stateau, asa, nemiscate, la coltul casei dinspre ulita si se uitau la noi.Erau imbracate in alb din cap pana in picioare. Mama nu putea nici sa vorbeasca, altfel mi-ar fi spus „astea-s ielele!” ; ea le vazu prima. Au stat ele un timp si se uitau la noi cum se uita mama catre un copil, parca cu dragoste. Nu le vedeam privirea ca era noapte, dar m-as fi jurat ca asa se uitau ele la noi! La un moment dat a zis una ceva, dar n-am auzit nimic. Am inteles ce a zis ea numai dupa ce i-a raspuns mama. Mama ii spusese „Curatam la porumb”, vezi bine, aceea ne intrebase ce facem noi acolo. Apoi am inteles ce ne-a zis cealalta „Intrati in casa!” . Eram copil atunci, mi-a fost frica si nu stiu cand am ajuns in pragul casei, si de acolo sub pat. Plangeam si ma impingeam in peretele patului. Tata m-a si injurat, „Taci, ‘tu-ti luceferii matii, ca ramai fara glas!”, mi-a zis el, si m-am speriat mai tare, nu vroiam sa raman fara voce, mai aveam multe de spus la lume. Am tacut si am ascultat. Si, la un ..............moment dat, am auzit cum incuia cineva usa si dupa aceea, o muzica pe deasupra casei, ca de heruvimi. Asa dulce era muzica aceea ca, cred ca era pentru ingeri. Se-auzeau clopotei ca de caruta de iarna si un tanguit frumos de vioara. In noaptea aceea am aflat ca ielele exista. (…) Mie, ielele mi-au mai venit la poarta o data, la putin timp. M-a strigat cineva la poarta, o femeie. Era puterea noptii; nici o femeie nu te striga noaptea in Plopeni. Am stat, am ascultat, m-am uitat dupa perdea, erau 2 femei inalte, „mirese cat casa”, cum le ziceau unii batrani. Nu le-am raspuns, stiam de acum ca daca le raspunzi cand te striga, ramai fara voce. Ielele au fost la noi, la Plopeni si prin Chirnogeni, cat a fost hora satului, pana in ’48-’50. Dupa ce s-a infiintat CAP-ul si au venit comunistii fara religie, au fugit saracele; nu le-a mai vazut nimeni. De-acum, se vor intoarce ele”

Ce se aude din popor .

„Voi, ielelor, maiestrelor,

Dusmane oamenilor,

Stapanele vantului,

Ce prin vazduh zburati

Pe iarba calcati

Si pe valuri inecati.”

Cam asa descrie Vasile Alecssandri descrie acste nimfe.

Una din cele mai importante sarbatori arhaice la romani a fost Rosalia, sarbatoarea rozelor; floarea ce reprezinta primavara dar totodata si caracterul trecator al frumusetii si vietii. Ea era dedicata trandafirilor si cultului mortilor. La daco-romani, apoi la romani, Rosalia s-a transformat intr-un ciclu de 9 zile denumite rusalii.  Rusaliile au fost personificate la romani ca niste zane tinere, frumose, zane ale padurilor sau apelor, puse pe sotii sau razbunatoare, denumite Iele.

Pretutindeni s-a cultivat traditia acestor personaje, in mitologia greaca erau cunoscute ca niste fapturi feminine, supranaturale, zeitati ale naturii numite Nimfe (in traducere – femei tinere). Cel mai ades ele erau considerate binevoitoare, aventuriere si foarte iubarete (de aici si termenul mediacal – nimfomana).

Etimologia numelui Iele, este controversata si ipotetica. Lazar Saineanu consideara ca vine de la cuvantul cuman yel care inseamna vant. B.P. Hasdeu crede ca este in legatura cu sanscritul vel-a se misca, sau vela- moarte naprasnica, boala. Alti folcloristi cred ca pentru amintirea lor s-a folosit pronumele personal Ele, care pronuntat popular a devenit Iele.

Povestile despre Iele difera de la zona la zona .. se spune ca daca le privesti in ochi orbesti, sau daca le raspunzi cand te striga ramai fara glas, altii spun ca numai barbatii au de suferit din cauza lor, acestea fermecandu-i cu dansul si fumusetea lor pentru ai atrage in cercul lor si ai slutii.  Ca si provenineta a Ielelor sunt la fel d emulte variante in legendele populare romanesti. Unii zic ca ar fii suflete de femei care au fost vrajite si nu-si mai gasesc linistea, intr- alta versiune ele sunt ficele lui Rusalim-imparat si traiesc in paduri sau campii. Acestea urasc crestinii, pentru ca acestia ca supusi ai tatalui lor, au trecut la crestinism. Se mai spune ca Ielele au fost 3 fete ale lui Alexandru Machedon (Catrina, Zaina si Marina). Ielele sunt fete frumoase transformate in babe urate, sau niste babe urate transformate in fete frumoase, in fata unor greseli fata de Fartat sau Nefartat, care le-a blestemat sa-si schimbe infatisarea drept pedeapsa, pana or chibzuii ei sa le uite. De aici si firea lor capricioasa.

Odata luat de Iele exista 2 modalitati de exorcizare: dansul ritual Calusarii si .farmecele, descantecele si vrajile babelor satului, facute cu apa neinceputa, luata intr-un ulcior nou, la anume ceas al zilei, intr-un anume loc.

Am sa scriu un descantec cules de Romulus Vulcanescu in anii ’60:

” Nemilostivelor, relelor, apucatelor, zanatecelor, batranelor, uratelor, raschiratelor, tafnoaselor, scarboaselor. Ce v-a facut de nu v-a placut? De ce l-ati pocit si nenorocit, pe omul iubit? De ce i-ati luat glasul de barbat si glas de femeie i-ati dat? De ce i-ati luat barbatia? Dec ce l-ati nenorocit, in camp inverzit?  Dati-i inapoi tot ce i-ati luat , glasul, barbatia si mandria , c-am sa va bat cu vergeaua de alun nodurat, in padure, in camp inflorit. Si-am sa va toc cu melitorul, cu toporul, cu securea, pana ati pieri si zane na-ti mai fii. Fireati voi sa fiti, de fete batrane, urate si spane, de zana spurcate, de babe-ntarcate, de destrabalate…”

Povesti ale Bucovinei, povesti din batrani…

•Martie 31, 2009 • 5 comentarii

Piatra Stanoaiei


Stanoaia era o femeie frumoasa. I se spunea asa de cand se luase cu barbatul sau, care facea parte dintre cei de-ai lui Stan, familie mare de oameni de isprava. Isi facusera casa pe Dealul Vultur, chiar sub poalele padurii, aproape de culme si, cu timpul, cumparaseara, pe rand, falce dupa falce, pamantul se intindea de la casa lor pana in vale, pe malul Bistritei, la piatra neagra ce statea infipta in malul drept al raului vijelios. Aici maulul era inalt, chiar mai inalt decat piatra.

..............................Stanoaia si barbatul ei erau harnici si anii le adusesera in ograda multe vite,incat abia daca dovedeau cu munca. O data cu venirea fiecarei primaveri, dupa Sfintele Paste, Stanoaia ramanea sa se ingrijasca singura de copii si de casa pana in toamna, fiinca barbatu-sau pleca in munti cu oile , caprele si vacile sa le pasca pe saturate. Asa se face ca intr-o primavara Dumitru pleca urcand Barnarelul catre Gimalau, incet, cantand din cimpoi, alaturi de ajutoarele sale, bucurosi ca soarele incalzea bine pamantul, iar iarba crestea cu repeziciune, spre fericirea animalelor care pasteau din mers, ici-colo, smocurile de fire fragede. Zilele trecura si femeia ramasa acasa nu mai avu nici o veste de la barbatul sau. Abia cand toamna colora in foc codrul, cand ceilalti ciobani coborara cu turmele, Stanoaia intra la banuieli. Degeaba intreba in dreapta si-n stanga, nimeni nu vazuse pe Stan si oamenii lui. In fiecare seara, femeia cu durerea in suflet, cobora pana deasupra pietrei ce avea sa ii poarte numele, aprindea o lumanare si se ruga Maicii Domnului sa-i aduca barbatul acasa. Privea coasta muntelui de dincolo de apele Bistritei cu speranta in suflet, si ar aprindea o lumanare si iar se ruga in genunchi cu lacrimi in ochi. Asa se facu ca intr-o seara, cand tocmai cazuse prima zapada, femeii i se paru ca desluseste o umbra, in lumina lunii, pe coasta muntelui. Umbra cobori Barnerelul, apoi o lua prin lunca Buliceni, de-a dreptul spre luminita ce se sarea deasupra pietrei. ...................

– Dumitre! Dumitre! striga femeia. El ii facu din mana si trecu imticindu-se prin apele scazute ale Bistritei pe maul pe care draga il astepta. Abia cand ajunse langa ea, vazu biata femeie cat de bolnav si de slab era barbatul ei.  Il duse acasa, saptamani in sir il trata cu fel de fel de leacuri babesti pana il facu bine. Rana de la cap se vindeca, lasand in loc o cicatrice rosiatica. Dumitru isi amintea ca prin ceata cum, intr-o noapte ploioasa, in stana lor navalise o ceata de talhari. Unul il lovise cu o bata in cap si, crezandu-l mort, il lasase in plata Domnului. Cand Dumitru isi venii in fire, stana era pustie. Mintea lui se intunecase.Nu isi aducea aminte nimic, nici macar cine este. rataci o luna de zile prin paduri. Intr-o seara ajunse pe culmea unui munte. Vazu jos, la poale, o apa curgand repede, iar intr-un mal inalt o piatra neagra si deasupra ei o luminita. Atunci mintea lui parca se trezi din somn. Piatra i se paru cunoscuta. O porni in graba intr-acolo. Cand ajunse pe malul apei, se auzi strigat de o voce draga: „Dumitre, Dumitre!”.

Omul duse mana la cap si apasa usor cu degetele cicatricea. Avusese noroc, mult noroc ca scapase cu viata. In semn de recunostinta, in fiecare sambata cobora muntele cu nevasta-sa si, in locul unde ea se rugase Maicii Domnului, acolo, deasupra pietrei, aprindeau lumanari aducand multumiri Sfintei Marii si pomenindu-i pe cei care il insotisera cu turma in munti si care ramasera acolo pentru totdeauna.

Sute de ani vor trece de la aceste intamplari, dar pentru a nu fi uitate, satenii vor boteza piatra uriasa, martora a zbucuimului acestei femei credincioase, Piatra Stanoaiei.